Grupul celor șase, grupare reunind șase tineri compozitori francezi în jurul compozitorului de generație mai vârstnică, Erik Satie (1866-1925). A luat naștere în 1918 (după primul război mondial) în urma reprezentațiilor din 1917 de la Baletele ruse*, cu baletul Parade (realizat de: Jean Cocteau – libretul; Pablo Picasso – decorurile și costumele; Massine – coregrafia; Erik Satie – muzica), care au provocat scandaluri teribile, atrăgând artiștii tineri de partea noutăților surprinzătoare care rupeau în mod deliberat cu ceea ce fusese până atunci expresie sensibilă (Debussy, Ravel), aducând un aer proaspăt, naiv, provocator, introducând cu dezinvoltură „licența muzicală”. Astfel muzica se apropia de revelația artelor produsă de Apollinaire și Picasso. Cei șase tineri compozitori se numeau: Georges Auric, Louis Durey, Arthur Honegger, Germaine Tailleferre, Darius Milhaud și Francis Poulenc. La început au fost cunoscuți sub denumirea de Nouveaux jeunes și își prezentau ideile novatoare și muzica în cadrul „întâlnirilor muzicale de la Vieux-Colombier”, a lui Jacques Cocteau, organizate de cântăreața Jane Bathori (descoperitoare de noi talente). Personalitățile lor erau foarte diverse, ca și gusturile, estetica și muzica însăși. Țelul însă comun: de a scăpa din închisoarea impresionismului* și a unor desfășurări post-wagneriene, militând pentru o muzică descătușată de vechile idei, orientată, pe de altă parte, spre restaurarea sentimentului clasic (în special al celui fr.), iar pe de altă parte spre exaltarea realului. Jean Cocteau este acela care, la Le coq et l’arlequin, scrie manifestul acestei orientări revoluționare, muzicale și artistice. Numele de g. apare pentru prima dată în articolul Les cinq Russes, les Six Français et M. Erik Satie, semnat de un redactor muzical al ziarului Comoedia. Grupul însă se destramă curând. Lucrarea care le reunește numele într-o creație comună este Les mariés de la Tour Eiffel (Jean Cocteau – libretul; Jean Hugo – decorurile și costumele; Georges Auric a compus Uvertura; Francis Poulenc – discursurile generalului; Germaine Tailleferre – un duadrille; Darius Milhaud – un marș nupțial; Arthur Honegger – un marș funebru). Deși nu reprezintă cu fidelitate spiritul g., lucrarea degajă totuși un aer de familie, o tinerețe a unei epoci, o extraordinară dăruire către mișcare, pe un ton primitiv, naiv, amabil și turbulent. El se mai întâlnește în lucrările lui G. Auric, ale lui Fr. Poulenc (scrise între 1918-1925), în opera Le boeuf sur le toit de D. Milhaud, dar mai ales în muzica lui E. Satie, care desemnează o „epocă de întoarcere la simplitate”, la o estetică de căutare a purității esențiale.